... sa fii tata!!!

De fapt, cum e sa fii parinte? da, tata sau mama, cum e!?
Exista o perspectiva comuna pentru ceea ce simtim fiecare in momentele de parinteala? Adica cum am zugravi in cuvinte ceea ce simtim cu toata fiinta noastra, in adancul nostru (acolo unde locuieste purul adevar al unuiversului), dincolo de ce si cum gandim in momentele personale cu copilul, dincolo de gandirea intima, critica*, a fiecaruia dintre noi, atunci cand impartim aceasta experienta comuna?
Emotiile si sentimentele noastre, fata de copii, unul fata de altul, se completeaza ele atunci cand suntem parinti?

Sa fiu parinte, sa traiesc pentru cineva, sa am un rost in viata, e ca si cum as trai si as innota intr-un ocean nemarginit.
Imi imaginez ca pe fundul oceanului, este un relief foarte variat, de la platouri, la dealuri si munti iar acestea sunt mai aproape sau mai departe de suprafata intinsa a apei; aceasta suprafata ca o panza de catifea prost intinsa, se transforma uneori in valuri imense, munti de o masivitate si o putere neobisnuite.
E ca atunci cand eram mic si visam ca zbor. De fapt nu zburam ca pasarile pe cer, pana in tarile calde, si mai degraba saream, dintr-un loc intr-altul, de pe un bloc pe altul, si pluteam asa de mult in aer, ca ziceam ca zbor. La fel e si in oceanul nemarginit al vietii de parinte, al vietii acesteia in care am un scop. Mai si inot, mai si merg, cand pe platourile intinse, cu apa pana la piept, cand pe dealuri alunecoase, cand apa imi ajunge pana la gat sau chiar peste cap, si atunci sar ca atunci cand eram mic si ies la suprafata, sperand sa aterizez pe un varf de munte de unde sa pot sa sar dinnou. tot timpul cu pieptul plin de aer, gata sa fiu daca aterizez in vai adanci.

Asta e viata de parinte?
Voi cum o simtit?